Mărţişoare, mărţişoare!

Mi-e dor
de mărţişoarele
de altădată.

De mărţişoarele de copil,
ţinute ascunse cu atâta sfinţenie
ca să nu le vadă nimeni. Niciodată.
Niciodată, până când vor fi fost dăruite,
iar tu n-ai mai fi vrut să le dai,
pentru că deveniseră doar ale tale.

Mi-e dor de toate inimile
prinse tainic în catifea,
toate inimile cucerite
şi date mai departe,
mi-e dor de toate inimile
necucerite şi rămase împietrite
în piepturile necunoscute
ale atâtor femei.

Mi-e dor de toate gărgăriţele
şi gândacii cu zborurile prinse în şnur,
mi-e dor de toate mărţişoarele
îndrăgostite
de inimile colegelor de şcoală,
purtate ca nişte fluturi,
de parcă s-ar fi născut
cu ele pe piept.

Mi-e dor de toate mărţişoarele
dăruite mamei cu atâta dragoste,
teamă şi emoţie  până la lacrimi.
Mi-e dor de lacrimile mamei,
curgând din mărţişoarele mele,
mi-e dor de mărţişoarele ei,
mereu aceleaşi, an de an,
din ce în ce mai frumoase,
din ce în ce mai albe,
la fel ca părul ei.

Mi-e dor de toate mărţişoarele
neoferite, nedate, nedatate,
neaşteptate, neînduplecate
şi necercetate vreodată.

Mi-e dor de toate mărţişoarele de lumină,
despre care ştim că sunt acolo
şi că acolo au rămas,
fără să le pese de nimeni şi de nimic.

Mi-e dor de mărţişoarele Dariei,
frumoase, atât de frumoase,
ca nişte suflete de copil,
frumoase ca ea. Frumoase
ca toate mărţişoarele de aer,
purtate în piept de oameni
fără să ştie de ele,
fără să ştie de ei...

(Marius Tucă)

Mai multe despre noi puteti citi aici si aici